“Nuntă în cer”, M. Eliade

Oamenii aceştia cred că acum, pt că mi-au citit cartea, ştiu anumite lucruri despre mine; oamenii aceştia sunt siguri că anumite lucruri scrise de mine s-au întâmplat aievea şi aşteaptă, întâlnindu-mă, să-şi verifice impresiile, să mă cântărească, să mă judece..

**
N-am urmărit-o cu ochii ca s-o măsor; nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu foarte multă binevoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi arate. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau incert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna să o privim aşa cum vrea ea…

**

Am uitat demult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia accea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu. Trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva. Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamăna cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deşteptare în altă parte: pătrundere misterioasă şi totuşi firească într-un văzduh necunoscut. Nu prea ştiu cum să precizez toate acestea. Cred însă că orice bărbat simte, în acea clipă, că se petrece ceva nou cu el, ceva maiestuos şi straniu. Nu e numaidecât dragoste, nici emoţie, nici trepidaţie carnală. Atâtea femei care ne uimesc prin nesfârşita lor voluptate şi care nu ne revelează nici una din aceste clipe de spaimă şi pierdere de sine.

**

Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o. Sau şi mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat. Şi sunt de asemenea priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întuneca. Dacă aş fi ştiut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viaţa mea întreagă ar fi fost altfel.

**

Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare dintre ei o poartă altei persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidente şi la o caldă familiaritate. Mai sus nu răzbat.

**

Toate cunoaşterile trupeşti de până atunci mi s-au părut simplu şi nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai şi numai pt mine. Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului: „a mea – al meu!”. Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pt anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pt întâia oară – o altă parte din tine, care te” încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni… [...] Pt că revelaţi unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi. Dacă nu-ţi regăseşti experienţa ta cotidiană, profilul tău spiritual, aşa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simţi fiinţă desăvârşită, totală, liberă. [...] şi totuşi, cât e  de vagă formula aceasta: „Al meu, a mea!”… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care în posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă.

**

…un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pt că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles  pt experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pt că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă, eternă…

**

Plânsul o înfrumuseţase; era acum mai palidă, înfiorată, ochii neistoviţi şi mai arsă gura. Am vrut atunci cu orice pre, s-o linştesc. Am vrut măcar să-i dau o nădejde.
-          Suntem încă la începutul vieţii, Ileana, i-am spus. Ne aşteaptă atâtea înainte. Sau poate ţi-e teamă că n-am să te pot iubi întotdeauna ca acum ?
Nu-mi răspunse, ci îmi mângâia numai obrajii, zâmbind. Am întrebat întrebarea, mâhnit.
-          Nu ştiu, iubitul meu, îmi spuse. Asta nici tu n-o ştii…

**

Mi se pare că proorocul şi înţeleptul David spunea că pe faţa mării şi pe trupul femeii nu se pot lăsa urme…

**

Nu te întâlneşti decât o singură dată cu un lucru mare, într-adevăr mare.